O amintire personala.

Cunosteam bine peroanele si configuratia garii. Doar imi petrecusem mereu cateva minute din plimbarile prin oras traversand mica gara, atent fiind la vagoanele si locomotivele ce o strabateau. Acolo vazusem unul din putinele si mereu dezolantele personale care veneau de la Odobesti.

 Gara in 1993 pastra inca mult din aspectul ei original. Peroanele inca nu fusesera acoperite, inca joase si pavate cu dale din piatra, nu fusese sapat pasajul ce strabatea pe sub pamant putinele linii. Erau aceleasi peroane din ilustratele vechi si numai increngatura catenarei iti aducea aminte de anul in care esti.

Ceva in ziua aceia era insa altceva. In apropierea mea de gara am vazut un fum negru care se ridica undeva de pe linia unu, asa cum mi s-a parut mie atunci. M-am apropiat timid si speriat de masinaria aceia de basm, care respira greu in miros de abur, ulei si otel. Un miros atat de straniu, pe care simturile mele mereu ascutite in prezenta unei locomotive nu-l mai simtisera. Era un miros simplu, de apa fiarta amestecat cu mirosul de fier incins si carbune. Miros de apa, pamant si foc, unite pentru a misca din loc tone de fier si odata cu ele oameni, amintiri si vise. Era acea minune a cautarii si staruintei omului, a visului sau de a strabate lumea repede, era o locomotiva cu aburi.

Acum parea stinghera intr-ul capat de peron, intr-o gara pe care candva a invaluit-o in “nouri de fum “ in tremurul sacadat al pompei de aer, in fortarea-I de animal preistoric imblanzit si trezit la viata de vointa unui om. Era frumoasa, asa cum numai masinariile simple, nascute din sclipirea geniului uman pot fi, cu toate secretele la vedere, cu cilindrii datatori de viata si de sudoare acoperiti de misteriosul abur.

 Cine nu a vazut niciodata o locomotiva cu abur in presiune nu poate intelege magia unei asemenea nascociri, sentimentul ca esti langa o fiinta vie, care respira langa tine, care traieste pe cele doua bretele de otel pe care isi sprijina fragil rotile, care-si aduna in maruntaiele-i de foc puterea de a merge mai departe.

 Aburul din pantece e precum suflul unui om incercat de o greutate pe care trebuie sa o duca cu el.  E suflul sau si sufletul lui.

 Acum, pe prima linie a garii pe care o stiam atat de bine statea acea masinarie plina de suflet, pe care o simteam calda si puternica. Niciodata gara nu mi s-a parut mai vie. Zidurile vechi regasisera un vechi prieten. Doua elemente nedespratite vreme de un veac, gara si locomotiva cu aburi se regaseau acum. Poate ca stiau in sinea lor ca se vor revedea pentru ultima data…

 Poate pentru ca focul plamadise totul….si caramida rosie din sufetul garii si fierul masinii si aburul care le unea acum.

Ma amuza mereu in copilarie sa vad o locomotiva trasa pe prima linie a garii. Era extrem de putin folosita si se afla inca la nivelul initial de acum un veac. Linia asta parea ca vrea sa intre sub frema garii, sa se adaposteasca de ploaie sau de soare. De fiecare data cand o “electrica” intra pe linia unu, parea ca atinge cu acoperisul cladirea. In clipa in care se oprea inchidea peronul ca o usa, atat de aproape era de ziduri! Sau cel putin asa mi s-a parut mie de fiecare data cand ieseam din sala caselor de bilete si ajungeam pe peron.

Acum insa acea locomotiva parea de acolo. Nu mai chinuia cu nimic ochiul, cu forme drepte si impersonale, ci statea potolita langa copertina garii.

 Odata ajuns am traversat multimea si am ajuns langa locomotiva. Pentru mine era colosala, desprinsa din cartile mele “cu trenuri”, din pozele vechi, din amintirile parintilor mei. Nu-mi aduc aminte nimic altceva, nici dezvelirea placilor, nici oficialii plictisiti, decat masinaria aceia care respira greu, gata sa se puna la drum. Pe o placa montata pe capacul cutiei de fum fusese scris : “1893-1993 centenarul liniei de cale ferata Focsani-Odobesti”.

Nu stiu de ce dar atunci am fost suparat ca cineva a pus acesta placa si a impodobit partea frontala a cazanului cu o coroana de flori. Erau lucruri care imi distrageau atentia de la marele intreg care era aceasta locomotiva.

Era 50.402 care la acea data era a depoului Tecuci. La un veac dupa ce primul tren a plecat din Focsani pe noua linie, lui 50.402 ii revenise misiunea de a fi ultima locomotiva cu abur care traversa viile Odobestiului. La mai putin de un an dupa, ultimul tren de calatori facea acelasi drum.

Nu am putut pleca atunci cu acel tren fabulos. L-am vazut plecand incet printre vii, salutand pamantul si oamenii. Nici macar nu am dat atentie vagoanelor pe care locomotiva le insira dupa ea. Ani mai tarziu privind fotografii facute atunci am admirat si Hecht-ul si Breda de dupa locomotiva. Cele doua vagoane le-am regasit si fotografiat mai tarziu. 50.402 insa fusese topita......…

50.402 in presiune, la iesirea din gara Focsani spre Odobesti. Fotografiile au fost facute de Antonio Bianco si fac parte din colectia membrului Tren Club Roman, Mircea Dorobantu.

toate elementele prezentului site sunt protejate prin drept de copy-right catalin pavel

[Home] [istorie] [inceputul] [din alt veac] [constructorii] [gara Focsani] [traficul liniei] [semnalizarea] [telegraful] [la drum] [amintire...] [printre vii] [contact]